Publicat de: miriste | Ianuarie 5, 2010

Serban Derlogea ne invata cum sa traim Arta Pacii – AiKiDo

Sensei Serbn Derlogea este instructor de AiKiDo de 8 dan si in momentul cand a descoperit aceasta arta martiala , visul dansului a prins contur astfel: in fiecare scoala din Romania sa existe un dojo de Aikido. O utopie? Imposibil de atins? Veti afla in interviul urmator. Ii multumesc din suflet pentru bucuria pe care mi-a facut-o acceptand sa raspunda la aceste intrebari.Sunt doar cateva intrebari care nu pot acoperi toata experienta acestui om minunat cu un vis frumos.


1. Ce ne puteti spune despre amintirile dumneavoastra din copilarie, poate o poveste sau ceva interesant despre Serban Derlogea?

Nu am o memorie prea bună, iar vârsta a mai şi stricat-o. Totuşi îmi aduc aminte câteva situaţii (vorbesc de perioada 1940-50): – mă distram când urina mea îşi schimba culoarea – devenea roşie de la un medicament cu care mă „hrăneam” adesea – prontozil (iată că îmi reamintesc numele) – o sulfamidă (pe vremea aceea încă nu se inventaseră antibioticele), deoarece am fost bolnăvicios, adunam toţi microbii, mă mir că n-am murit; – eram foarte necăjit că aveam deseori sarcina să stau câte 3-4 ore, pe ger sau arşiţă, la cozi la măcelărie, pentru aprovizionarea familiei, şi nu aveam timp de joacă; – o bătaie straşnică încasată de la tata pentru că maimuţărisem un cocoşat care trecea pe stradă. Pe atunci astfel de întâmplări îmi păreau mari nenorociri – dar acuma îmi par benefice ca efect educativ.

2. Cum a fost prima intalnire cu AIKIDO? Cand s-a intamplat si ce impact a avut asupra dumneavoastra?

N-a fost o întâlnire bruscă, ci treptată. Eu practicam Karate. Instructorul – inginerul Nicolae Bialokur – era un mare sufletist si pasionat de orice fel de arta marţială – numai japoneză să fie. El a aflat ca există pe lume ceva japonez numit Aikido, o metodă de luptă descoperită recent (era prin 1975) de câţiva americani care o prezentau ca pe a 8-a minune a lumii. Impresionat de propaganda acelor entuziaşti, Bialokur a început să buchisească tehnica după pozele din cărţile străine de care făcuse rost. Pentru studiul practic avea nevoie de un partener care să se lase trântit – şi care să ştie să cadă. Cel mai la îndemână eram eu – căci ceilalţi colegi Karatişti nu voiau deloc să cadă, nici să piardă timpul cu un sport fără pumni şi senzaţii tari. Înainte de Karate făcusem Judo – deci ştiam să cad. Fusesem nevoit să mă las de Judo datorită unui accident la o competiţie (o trântitură pe spate care era să mă lase paralizat). Am descoperit că în Aikido se cade mult mai blând ca la Judo. Oricum mie nu-mi plăcea Karate, deoarece mi se părea brutal şi nu aveam stofă (viteză de reacţie bună) pentru acel sport. Plus că ajungeam la serviciu cu vânătăi – ceea ce năştea discuţii cu colegii. Incet–încet, împreună cu Bialokur, am învăţat câte ceva din Aikido şi îmi plăcea din ce în ce mai mult. Simţeam că e ceva special (din punctul meu de vedere). Ca inginer nu mă lasă inima să pierd timpul cu activităţi fizice simpliste, cu sporturi fără utilitate sau aplicaţii în viaţa obişnuită. Afară de mişcarea, sănătatea, socializarea pe care le face orice sport de echipă, Aikido mai are multe foloase practice şi spirituale, din care autoapărarea e doar unul. Totuşi, nu reuşeam să pricep cu adevărat tehnica. Mai târziu mi-am dat seama că nici n-aveam cum: pentru a învăţa Aikido e neapărat nevoie de un îndrumător care ştie şi poate să-ţi arate. Acesta s-a materializat de abia după câţiva ani, tot datorită lui Bialokur, care a invitat doi profesori străini, în 1978 şi în 1980. Abia după ce i-am văzut pe aceia, am ştiut că Aikido e slăbiciunea mea.

3. Ce v-a facut sa va dedicati trup si suflet predarii acestei arte martiale?

Nevoia! Plăcerea de a face mişcare, de a transpira şi respira, asociata cu autoapărarea inteligentă (blândă) nu o puteam satisface aşa cum doream, practicând Aikido, deoarece nu erau săli, nici instructori. Ca să pot practica – a trebuit să construiesc singur cadrul practicii – deci să predau, sa fac rost de sală etc.

4. Ne puteti da cateva informatii despre educarea caracterului asa cum o vedeti dumneavoastra si ce inseamna aventura programata?

Răspunsul e dat în situl meu www.derlogea.ro. Vă invit să va uitaţi acolo. Aş adăuga că după mine, caracterul unui om nu se poate forma aşa cum susţin „specialiştii”, doar pe cale teoretică, verbală etc. fără participarea corpului său. Adică afară de explicaţii, convingere etc. – la biserică sau la şcoală, la conferinţe, mai e nevoie şi de „bătaie” – desigur, o formă inteligentă de constrângere; altfel omul nu va reţine sau aplica regulile de bună purtare. O astfel de constrângere sau „bătaie” e şi aventura programată, adică punerea elevului (indiferent de vârstă!) în situaţii foarte stresante, care să-i producă cu adevărat o frică „de moarte” ce lasă urme puternice – adică îi schimbă mentalitatea. E vorba de un fel de trezire la realitate şi la responsabilitate (sau cum se zice: „deşteaptă-te române!”), pe care şcoala şi viaţa comodă de azi n-au cum s-o predea – deşi este obligatorie pentru a putea face faţă competiţiei internaţionale. Aikido şi drumeţia cu cortul sunt forme de aventură programată.

5. Manualul dumneavoastra de supravietuire este foarte interesant si util. Stiu ca mare parte din ideile de acolo sunt din experienta proprie. De unde a ponit impulsul de a scrie o carte despre supravietuire? Puteti sa ne povestiti despre o astfel de intamplare proprie, de supravietuire?

Dorinţa de a scrie cartea de supravieţuire mi-a venit în străinătate, unde am ajuns după 1990, şi unde am descoperit ce înapoiaţi eram ca naţie, în numeroase privinţe. Una din tembelismele de care sufeream era (dar mai este încă!) pregătirea mintală pentru supravieţuire (de fapt pentru competiţia internaţională), care ne lipsea de tot, deoarece statul comunist dăduse impresia că are el grijă de toate, noi urmând să trăim fără griji – dacă nu ne revoltăm împotriva partidului. De fapt intenţia partidului era să împiedece gândirea independentă, critică. Mi-am dat seama că noi românii din cauza asta eram cu toţii nişte victime inocente ale noilor condiţii, capitaliste – de care nu mai avea cum să ne apere nici statul comunist atotputernic, nici autorităţile noi, „democratice”. Căci noile autorităţi erau în felul lor – şi nu s-au schimbat din 1990 – la fel de nătânge ca şi cele comuniste. Dacă vrem să nu pierim, trebuie să ne descurcăm şi apărăm singuri, individual, fără a ne baza pe politicieni sau autorităţi, dar ajutându-ne totuşi unii pe alţii. Aşa mi-a venit idea cărţii de supravieţuire. Nu a fost vorba de necesitatea salvării din junglă sau de rechini, ci din jungla tranziţiei. S-a constatat însă că capacitatea de a te descurca în jungla tropicală căleşte oamenii şi îi face mai apţi de a se descurca şi în jungla capitalistă.

6. Visul dumneavoastra de a face un dojo in fiecare scoala din Romania este minunat. Credeti ca acest lucru se poate realiza? Aikido pentru toti este o carte educativa si chiar potrivita pentru orice om? Educatia prin AiKiDo:de la supravietuire la iubire este un capitol din cartea dumneavoastra. Cum ne ajuta AiKiDo sa fim mai buni si sa iubim?

Până una alta, visul acesta nu are şanse de realizare. Oficialii şi autoritătile cu care am luat legătura mi-au respins propunerea, deoarece nu le aduce nici un beneficiu material sau electoral. Soarta tinerei generaţii, soarta românilor, nu le interesează. Poate că şi eu sunt de vină, că n-am ştiut la ce uşi să bat… Aikido e o metodă de educaţie fizica utilitară, pe care o pot practica vreo 95% din oameni, indiferent de vârstă, sex etc. Adică practic TOŢI oamenii – eu însă mă gândesc mai întâi la români. Aikido ne ajută să fim mai buni în primul rând prin vindecarea de sedentarism. Realitatea e că în corpul omenesc se formează inevitabil hormoni şi toxine care nu pot fi eliminate decât prin transpiraţie. Orice sedentar e rău şi violent – din cauză că toxinele adunate în corp ajung până la urmă la creier şi determină bolile civilizaţiei, violenţa etc. O altă idee de bază din Aikido e iubirea de oameni, dar ea e şi mai greu de pus în practică – nici religia nu prea mai reuşeşte, deşi de 2000 de ani tot încearcă. Aikido e mult mai tânăr, dar cred că educaţia pe care o face, cu bătaie şi cu destuparea minţii – va da rezultate mai bune în vremurile noi!

7. Ce e bine să facă un practicant incepător de AiKiDo? Cateva sfaturi pentru el puteti dezvălui?

O singură chestie: să participe regulat la antrenamente! Adică de cel puţin 3 ori pe săptămână.

8. Aveti pe situl dumneavoastra un manifest pentru drumetie. Experienta dumneavoastra prin munti v-a mentinut atat de sanatos, tanar si vesel? Acesta este secretul longevitatii?

Longevitatea merită să existe doar împreună cu sănătatea bună. Drumeţia e o cauză a longevităţii, dar nu e singura. Pentru o viaţa lungă şi sănătoasă, aş preciza următoarele reguli de urmat: respiraţie si transpiraţie abundentă (adică mişcare – sport), multă apă, mâncare puţină (nu insuficientă!) şi cât mai de post, evitarea exceselor de orice fel (temperatură, efort, stres, sex, distracţii, muncă etc.), o atitudine veselă (adică să nu te încrâncenezi, să fii mai tolerant, să laşi de la tine, să cauţi partea bună a oricărei situaţii etc.). Desigur că o astfel de mentalitate nu te ajută să faci avere; dar poate că unii vor prefera sănătatea corporală şi mintala – neajunsurilor averii.

9. Practicand de multi ani si Calea perfectiunii adica Taijiquan , va intreb: care este diferenta si cum le puteti compara? Ce beneficii aduce fiecare? Cui recomandati sa practice Taijiquan si cui Aikido? Credeti ca se completeaza sau sunt total diferite?

O comparaţie între cele două arte marţiale – una japoneză şi cealaltă chinezească – e prezentată în www.derlogea.ro. Ambele pot fi practicate de oricine, de aproape toţi oamenii, dar Taijiquan este mai indicată persoanelor debile, vârstnicilor etc. Aikido şi Taijiquan se completează în mod splendid – dar oamenii moderni n-au destul timp liber ca să le practice pe amândouă, aşa că vor trebui să aleagă singuri – însă după ce le încearcă pe amândouă.

10. Răbdarea care va caracterizeaza este o consecinta a practicarii intense a acestor doua arte martiale(AiKiDo si Taijiquan)?

Cred că mai degrabă e „meritul” vârstei. Nu mai am energia de odinioară, când eram nerăbdător şi adeseori impulsiv …

11. Cei care practică şi vor practica AiKiDo pot ajunge sa se cunoască si sa se schimbe in bine?

Da. E vorba de o metodă pentru punerea în practică a îndemnului „deşteaptă-te române!”

12. Ce ne puteti spune despre elevii dumneavoastra pe care i-ati avut pe parcursul anilor? Cum ii vedeti? Aveti o multumire sufleteasca din acest punct de vedere?

Într-adevăr am avut de-a face cu mulţi tineri, practicanţi de Aikido. Câţiva au ajuns personalităţi ale Aikido, chiar la nivel internaţional. E meritul lor, dar şi eu am contribuit puţin la formarea lor. Dar pe mine nu mă interesează cei ce fac mişcare (aceştia reprezintă succesul activităţii mele de instructor, adică normalul) – ci cei care nu fac, sau nu mai fac! (căci aceştia reprezintă insuccesul, eşecul, anormalitatea; oare ce-am greşit?). Căci mulţi foşti elevi nu mai practică, nici nu mai ştiu de soarta lor. Când întâlnesc un astfel de „dezertor”, aflu de la el poveşti de adormit copii: că n-a mai putut practica din cauza familiei, copiilor, serviciului şamd. Ei taci! Plimbă ursu’, vezi că poate prinde la altul! Toate argumentele astea sunt baliverne; dacă vrei – poţi. Mă simt vinovat că nu l-am „bătut” destul când îl aveam pe saltea, ca să înveţe bine că nu există scuze, că nu alţii sau lumea sunt de vină pentru propria lui lene mintală şi corporală. Cu scuze si cu vaete nu se cucereşte fericirea – asta ne învaţă Aikido, dacă profesorul ştie să predea.

13. Dumneavoastra considerati ca pe zi este nevoie de 91 de exercitii: 30 de abdomene, 30 de genufelxiuni, 30 de flotari si mai ales 1 fapta buna. Ce semnificatie au aceste exercitii si de ce considerati ca este obligatoriu pentru cei care practica AiKiDo sa faca aceste exercitii zilnic?

Nu doar cei care practică Aikido, ci orice om! Căci fiecare trebuie să fie capabil să-şi mişte propriul corp (asta face parte din sarcina oricărui om cinstit: să nu fie un milog) şi să gândească la sensul vieţii lui pe pământ (chiar dacă nu va putea lămuri treaba asta!). Cele trei grupe de muşchi stimulate de exerciţiile amintite sunt esenţiale pentru auto-mobilitate (adică să te mişti fără proteze sau ajutoare), iar fapta bună – adică cea care foloseşte primitorului dar nu foloseşte în nici un fel făptaşului – stimulează de fapt gândirea, plus bunăvoinţa faţă de alţii mai nevoiaşi (şi nu e vorba doar despre cei cu venituri mai mici etc.)..

14. Cartea dumneavoastra: Teambuilding contine mai multe jocuri de echipa. Ce semnificatie are jocul? Părerea anumitor oameni este ca jocul e doar pentru copii. Ce parere aveti despre acest lucru? Jocul este doar pentru ei?

Noi românii suferim de fudulie – şi de aici lipsa de solidaritate. Se zice: un român singur e mai grozav decât orice străin, dar doi români sunt mai slabi decât oricare doi străini! E evident că această comportare ne transformă în învinşi – deci în cel mai bun caz în supuşii, sau servitorii, străinilor. Corectarea acestui defect uriaş al românilor nu se poate face fără educaţie – dar o educaţie complexă, cu implicarea corpului, căci pentru controlul fuduliei exagerate şi de aceea auto-distructivă e nevoie de stăpânirea sau înfrânarea unui instinct de bază, foarte puternic (cel de reproducere). Asta e Teambuilding – educaţia cu jocuri, potrivite oricărei vârste, în care oamenii au ocazia să constate fără a se ruşina, ce proşti şi răi sunt de fapt, ce greu sau imposibil le e din cauza asta să rezolve împreună probleme – pe care nu le pot duce la bun sfârşit singuri, cu oricâte „talente” sau deşteptăciune (adeseori doar închipuită!) ar avea fiecare. Jocurile educative sunt pentru toţi oamenii – căci nu există oameni perfecţi, fără defecte, afară de sfinţi. Aprecierea că jocurile ar fi doar pentru copii reprezintă reflexul de apărare al profitorului ajuns mare. Lumea e plină de proşti şi răi – din care unii ocupă pe nedrept în societate poziţii din cele mai înalte. Aceştia nu vor să se schimbe deoarece simt că în felul acesta ar pierde privilegii – indiferent că neschimbarea asta aduce mari pagube grupului din care fac ei parte (poporul român). Nu e de mirare că ei resping educaţia nouă, Teambuildingul, orice încercare de schimbare a lor şi de luminare a maselor pe care le domină (cu averea, sau cu funcţia pe care o au).

15. Dojo-ul unde predati de ceva timp – sala CASA, este de fapt asa cum spune si numele, casa celor care practica AiKiDo. De cat timp predati aici la Universitatea Bucuresti si cum ati reusit sa dotati sala cu saltelele acelea speciale?

Dl profesor Ghiocel Bota de la Universitatea din Bucureşti este un mare entuziast şi promotor al sportului studenţesc cu ajutorul artelor marţiale. Deoarece printre colegii săi, profesori de sport, nu a găsit specialişti în arte marţiale – a apelat la colaboratori externi, printre care m-am numărat şi eu. Predau Aikido benevol (fără remuneraţie), dar succesul, adică numărul studenţilor amatori de Aikido, e foarte mic. Orice fel de propagandă, invitaţii etc. n-are efect. Tinerii din ziua de azi au aproape o ură împotriva efortului fizic – cu urmări grave asupra sănătăţii lor mintale şi trupeşti. Este rezultatul tembelismului autorităţilor şcolare care, printre altele, desfiinţează orele de educaţie fizică din liceu. Şi nici o oficialitate nu vede asta, nu sesizează ce viitor sumbru – poate chiar dispariţia – se pregăteşte astfel naţiei noastre.

16. Puteti sa ne dati cateva sfaturi de viata si poate ceva secrete ale tineretii fara batranete pe care dumneavoastra o emanati la fiecare rostogolire?

Eu cred că sunt un exemplu destul de bun al foloaselor unor practici pe care le-am prezentat la #8 de mai înainte, dar nu mi-e greu să le repet. Aşa dar, zilnic: cel puţin 1 oră de mişcare care să ridice pulsul cam la 100-110/ minut, de înghiţit 4 l apă curată şi cam ½ căpăţână usturoi, post şi fapte bune. O să ziceţi ca unde mai sunt distracţiile, plăcerile: păi o să vă răspund că m-aţi întrebat despre tinereţe fără bătrâneţe, nu despre câştigarea premiului la Loto, al contractului cu primăria, al campionatului de fotbal sau al alegerilor!

17. Stiti vreun banc sau ceva ce s-a mai intamplat prin cartierul dumneavoastra?

Mulţumesc de întrebare! Mă bucur că cineva s-a prins de unul din trucurile pe care le folosesc pentru socializare. Întrebările şi interesul faţă de preocupările partenerului de discuţie nasc şi îmbunătăţesc legăturile cu alţi oameni – în timp ce preocuparea numai pentru interesul şi problemele tale personale distrug relaţiile. Or eu vreau să construiesc relaţii mai bune între toţi românii, aşa că încep cu cei mai apropiaţi. Să vă răspund: nu ştiu un banc bun. Iar ca noutate, în cartierul meu s-a sinucis un necăjit (22.12.2009) intrând sub gheaţa Dâmboviţei şi înecându-se.

Îmi pare rău de el, precis nu făcea Aikido.

Anunțuri

Categorii

%d blogeri au apreciat asta: